Sa ai suflet de mama, sa nu poti fi mama

M-am nascut cu suflet de mama. Am simtit acest lucru cand am adus pe lume primul meu pacient copil si cand i-am auzit primul scrancet. Cand l-am luat in brate si i-am simtit respiratia slaba si intretaiata, am observat cum arata fericirea in ochii unei mame. Chipul ei istovit arata minunat. Eu m-am simtit minunat... un Dumnezeu mandru si arogant de creatia lui. Caci de mine si numai de mine a depins venirea unei vieti pe lume.

Nasterea este momentul de suprema participare fizica a organismului femeii. Bucuria de a fi mama, sentimentul unei responsabilitati sporite, avalansa de ganduri pentru viitor si un intreg amestec de sentimente dau nastere unei vii participari sufletesti. Nu am trait eu toate acestea, insa jobul meu mi-a permis sa constat nu o data, ci de zeci de ori acest lucru. Si am vrut sa traiesc ceea ce nu poate fi trait cu adevarat decat daca devii la randul tau mama. Nu chiar in acel moment insa. Mai tarziu... Cand o sa pun bazele unei cariere solide, cand o indeplinesc toate conditiile materiale si psihologice care ar asigura copilului meu viata pe care am visat-o eu, pentru mine.

Am crezut intotdeauna ca in sufletul unei femei pot exista laolalta doua sentimente la fel de puternice: iubirea pentru sot si cea pentru copil. Si mi-am dorit sa am sotul si copilul meu. Insa pe rand. M-am casatorit si am aflat in persoana sotului meu iubire, sprijin si intelegere. La inceput nu mi-am dorit mai mult, ceea ce aveam imi era mai mult decat suficient. Am vrut noi provocari, mai mult succes, m-am azvarlit in proiecte care de care mai incinante si solicitante.

Nu am vrut si nici nu mi-a trecut prin cap sa refuz orele suplimentare de munca. Ma invarteam in cercul unei vieti intregite de munca, de prieteni, de iubire, de zile cu nimic iesite din comun, de nopti din ce in ce mai scurte, de un timp din ce in ce mai putin. Pana cand mi-am dat seama ca numai existenta unui copil ar putea sa implineasca cu adevarat existenta noastra.

Dupa ani trecuti, mi-am dorit sa-mi dezvolt sufletul de mama. Era momentul potrivit pentru copilul meu. Am crezut alti cativa ani ca diagnosticul de infertilitate nu este unul definitiv si eram sigura ca tratamentele vor da rezultate. Am sperat si am facut tot ce era omeneste posibil pentru a schimba acest diagnostic.

Cine a spus ca perechile care nu au copii sunt instabile s-a inselat amarnic. Legatura care uneste doi oameni laolalta ii leaga si mai profund. Atat doar ca uneori strange atat de tare incat ajunge sa sufoce. Sa arda. Sa consume. Si are un singur, mare si suficient neajuns: ii lipseste veriga principala. Nu vreau ca iubirea noastra sa-si piarda din poezie, nu vreau sa se transforme mai tarziu intr-una neimplinita, ofilita de reprosuri, de neputinta si frustrare.

Inca astept si sper intr-un miracol ce nu poate sa devina vreodata realitate.

Nu mi-as dori sa ma prefac in stana de piatra fara sa fi simtit ce inseamna sa vibrezi de viata. Nu imi doresc copii altora, visez la copilul meu, al nostru. Visez ca nu stiu ce nume sa-i aleg. Ma gandesc cat de greu o sa-mi fie cand o sa creasca mare. O sa aiba caracterul dificil al meu? O sa reusesc sa ma apropii de sufletul sau? O sa fiu mama pe care si-a dorit-o?...

Nu-mi doresc sa fie o prelungire a mea sau a sotului meu. Imi doresc in schimb sa-i alerge prin vene acelasi sange care ne pune si noua sufletul in miscare. Promit sa-l iubesc neconditionat fara sa-i cer perfectiunea, fara incercari gresite de a-l shimba dupa chipul si asemanarea mea. Imi doresc enorm de mult sa aud, sa vad, sa ating, sa simt viata noua cum pulseaza nebuneste in pantece.

Inca vreau sa gasesc in mine sufletul de mama. Cum sa accept ca nu se poate?

un articol de Demiana R.

Sursa: Garbo.ro